pe aleile întortocheate ale conştiinţei,
Plouă cu piatră
pe scutul scund,
uşor m-afund în piatră.
Clipesc în neştiinţă în faţa buzelor amare
ale ştiinţei colective.
Adulmec cu greu poteci nestrăbătute
furat de un sărut amar
mă pierd, ca mulţii alţii înaintea mea.
În curând voi graţia un papuc
şi-apoi încă unul,
alerg desculţ pe mansarda vieţii,
în balconul descoperit al tinereţii.
Greşesc ca un secund
stând scund şi gol în viaţă.
Pierdut evoc iar un ecou gemând ,
timid glas din inima-mi de gheaţă!
