Nu demult am aderat la galaxia ta,
m-ai socotit nedemn de stelele ce străluceau in ea
şi am rămas plutind in hăurile negre ale ignoranţei,
stăpân peste nimicul absolut ... nu te mai ascult,
dar sunt stăpân.
Mai departe de atît, eram colegi de bancă,
pierduţi în filele tinere ale vieţii,
îmi mânjeam, îţi mânjeam zilele cu cerneală,
cu săruturi dulci, pline de indiscreţii,
ne topeam ca două jeleuri, unul în palmele altuia.
A fost odată... când noi eram mici,
dar nu te cunoşteam, eram singuri printre furnici,
nopţile adormeam liniştit, cu un sărut de-al mamei,
zilele erau mai scurte decât o clipă,
încă nu te cunoşteam.
Întrebărilor noastre nu poate răspunde decât natura,
zoită cu ploile de meteoriţi picaţi din minţile triste,
indrăgostiţi, străini,
zi, noapte,
clipe petrecute doar in şoapte,
vise deşarte.
